Mitul intemeierii

Într-o seară înstelată a anului 1092, pe când se afla la vânătoare prin Ţara Crişurilor, Regele Ladislau I al Ungariei a ajuns într-o poiană largă, străjuită de ambele părţi de apele cristaline ale Crişului Repede, nu departe de Peţa - Hewjo, pârâul ce nu îngheaţă niciodată. A adormit repede, obosit fiind după goana cerbilor.

În vis i s-au arătat doi îngeri, care i-au cerut să înalţe deîndată, acolo, o mănăstire zidită, cu hramul Sfintei Fecioare Maria.

Locul acesta l-a numit Varad, iar în jurul mănăstirii - care avea să ajungă vestit centru de pelerinaj - s-a construit o cetate ce a stat multe secole în apărarea creştinătăţii. Aşa a început istoria unuia dintre oraşele vestite ale Europei: Varadinum, Oradea, Nagyvarad, Grosswardein.

Mitul tradarii

Se povesteşte că după căderea Budei sub turci, în 1540, aceştia au forţat cucerirea cetăţii Oradea, consideratã poarta de vest spre Transilvania.

Cetatea, apărată ca o vrajă de apele veşnic calde ale Peţei, era de necucerit !

Steaua protectoare a cetãţii a strãlucit până în anul 1660, când Ali, paşa de Timişoara, şi-a jurat să cucerească mica fortificaţie cu orice preţ.

A venit cu oaste mare, cei 45.000 de turci împânzind dealurile oraşului. 46 de zile de lupte au pus la grea încercare garnizoana celor 850 de apărători ai cetăţii. Sute de săteni au căzut atunci prizonieri în mâinile otomanilor. Totuşi, cetatea rezista ! Părea că deznădejdea ii cuprinde pe turci, cãci nu reuşeau în nici un chip să afle secretul vrăjii nemaivãzute care-i proteja zidurile.

Până în ziua în care soţia morarului, singura care ştia secretul, a aflat că fii ei au fost prinşi de turci. Înnebunită de durere, a hotărât să facă orice ca să-i salveze. Aşa a ajuns să trădeze Cetatea, spunându-le turcilor pe unde să sape pentru a deschide zăgazurile de evacuare a apei care umplea marele şanţ din jurul zidurilor de apărare. Si aşa, la 27 august 1660, cetatea a capitulat. Începea era dominaţiei turceşti.

Cucerirea turco-tatara

Una dintre cele mai captivante întâmplări petrecute în Cetatea Oradea, a fost asediul turco-tătar din 1660. Totul a început în septembrie 1658, când o oaste Turco-tătărească, condusă de Mehmed Ghirai a asediat fără succes cetate.

Numirea unui nou principe în persoana lui Acaţiu Borcsai, în iarna anului 1660, nu la înduplecat pe “rebelul” Gheorghe Rákóczy al II-lea să renunţe la scaunul principatului. Garnizoana cetăţii orădene i-a rămas în continuare credincioasă; a fost cauza principală pentru care turcii au optat pentru un atac hotărâtor.

Motivele strategice au fost şi ele importante, în contextul unei necesare legături între paşalâcurile de Belgrad, Timişoara şi Eger. Oştile turceştiaflate sub comanda serdarului Kőse Ali paşa, ajutat de Mehmed paşa şi Husein Mehmed paşa, numărând 45 – 50 de mii de luptători au început în 13 iulie asediul, în condiţiile în care garnizoana cetăţii număra doar 850 de apărători. Atacurile principale au fost îndreptate spre flancul nord-estic, asupra bastioanelor Aurit şi Roşu, care ulterior au fost grav avariate, prin aruncarea lor în aer de către asediatori, care au săpat tunele până în apropiere. La 14 august,printr-o neglijenţă, arsenalul cetăţii a sărit în aer, avariind grav curtina de est, nu departe de locul unde s-a concentrat puterea atacului turcesc. La 27 august, epuizaţi dar mai ales demoralizaţi de trădarea prin care turcii au reuşit să golească şanţul protector, după 46 de zile de asediu, orădenii s-au predat, în urma unor negocieri care au stabilit un compromis onorabil. În scrisoarea trimisă sultanului după căderea cetăţii, în 27 august 1660, Ali paşa scria “s-a ocupat Oradea, Ardealul a rămas fără inimă”.

Descrierea asediului şi a cetăţii de către călătorul turc Evlia Celebi constituie preţioase surse de informaţie. Astfel comandantul Ali paşa a ordonat ca atacurile să se desfăşoare şi pe timpul nopţii, aprinzâdu-se “pături din păcură şi făclii”. Evacuarea şanţului protector a fost prezentată ca urmare a unei trădări din partea unei “femei unguroaice” a cărui băiat fusese luat prizonier. În sudul cetăţii, pe malul unui pârâu (probabil Peţa) s+au săpat “zece stânjeni” sub pământ, loc unde a fost descoperită o poartă de fier, în fapt zăgazul, care odată ridicat a permis evacuarea apei din şanţ, spre sud, inundând aceaa parte din oraş.

Asediul eşuat al Vienei din anul 1683 marchează începutul sfârşitului pentru stăpânirea otomană din centrul Europei. Primele conflicte din jurul Oradei au avut loc la Olosig, în toamna anului 1691, dar rigorile iernii şi lipsa banilor pentru soldele militarilor au amânat asaltul final asupra cetăţii pentru primăvara anului următor.

Comandantul trupelor imperiale, generalul Heissler a început asediul la 7 mai 1692, bombardând masiv cetatea de pe Dealul Viilor, inclusiv cu ghiulele incendiare, care au produs pagube impăortante mai ales palatului princiar. Neprimit ajutorul cerut, garnizoana turcească a capitulat la 28 mai 1692, în urma semnării unui protocol, în 15 puncte, parafat de Abdulatiff paşa, ultimul guvernator al Oradei. Generalul Heissler I-a obligat pe învinşi, să-şi predea arsenalul, să demineze cetatea şi să predea fortificaţiile de la Salonta şi Pomezeu.

Intrarea armatelor austriece în vara anului 1692 în cetatea oradeană marchează, în fapt un nou început. Amplele lucrări de refacere a imenselor pagube pricinuite de luptele din anii 1691 – 1692, au readusa în scurt timp cetatea la standardele strategice ale timpului. Între anii 1692 – 1695 cetatea orădeană este refăcută după planurile inginerului militar baronul Ernst von Borgsdorf, o importantă sursă de finanţare reprezentând-o tocmai visteria Vaticanului, de unde sunt oferiţi 60 000 de florini, dovadă fiind scrisorile dintre papa Inocenţiu al XII-lea şi împăratul Leopold. Primul obiectiv construit este o brutărie cu şase cuptoare, menite să asigure pâinea necesară garnizoanei şi celor 2 500 de locuitori rămaşi în oraş, brutărie care a funcţionat vreme de 305 ani neîntrerupt.

Refacerea cetăţii în forma actuală

Cu toate că Cetatea Oradea devine, de la finele secolului al XVII-lea o cetate de interior, cu rolul de a găzdui garnizoana militară, imperialii vor continua să-i acorde o atenţie deosebită şi să întreprindă mari campanii de reparaţii şi reamenajări în 1725, 1754-1755 şi 1775-1777, ultima fiind cea mai mare şi cea mai importantă, deoarece atunci şi definitivează ansamblul arhitectonic ce poate fi vizitat şi în zilele noastre.

Noii cuceritori au mai ridicat însă câteva clădiri în cetate, cele mai importante fiind edificiul vămii şi biserica, ambele în stil baroc. Se pare că mai vechea “tradiţie” a cuceritorilor de a reboteza bastioanele s-a perpetuat şi în cazul austriecilor. Noile denumiri au fost: Sf. Inocenţiu (Bethlen), Sf. Tereza (Crăişorul), Sf. Carol (Roşu), Sf. Iosif (Aurit) şi Sf. Leopold (Ciunt).

Istoria modernă a cetăţii oradene nu a mai fost marcată de momente limită, ca cele ale asediilor prin care a trecut în evul mijlociu. Schimbarea tacticii războaielor, puterea sporită a artileriei de asediu şi nu în ultimul rând, poziţia cetăţii, departe de graniţele imperiului, o vor scoate din planurile militarilor austrieci, de a o reamenaja, în noul stil concordant cu cerinţele strategice de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, cel Vauban.